5 1 2 3 4
 

 

 

CURSURI

GÂNDURI și SFATURI despre COMPOZIȚIE
Thoughts and Suggestions on Composition


Deja, când ai rostit începe o tortură în cap de nedescris: dimensiune. Formă, închis- deschis, gol-plin, centrat, descentrat, deschisă, închisă, temă, subiect. Punct, linie, pată, deformare, volum tridimensional, sonor, etc. Ca tine? Ca el ? Ca ceilalți?. Cum să fie?. Începi să te gândești dacă ai mijloace- materiale sau financiare. Poți sau nu poți sa- ți duci gândul mai departe?. Tot vârtejul ăsta din creierul tău se amestecă se combină, toate sunt în același plan și toate se îndepărtează iar apoi vine momentul când spui GATA! Alegi o formă, o dimensiune, o suprafață sau un volum. Ideea? un pretext, tema? o mare minciună. Încep cu  forma și văd dacă continuă povestea. Încep să devin din ce în ce mai fricos și mă întreb: dacă nu iese, dacă nu pot să fac, dacă ceilalți or să spună că iar fac o lucrare ca să demonstrez ceva, dacă ar fi fost mai bine să repet o rețetă verificată de-a lungul istoriei artei?. Încerc să nu mă gândesc la imagine, dar nu pot , mă năpădesc toate imaginile cu lucrările celebre și mă întreb: Eu unde sunt? Pot să fac altceva? Prea multe întrebări, așa că mă întorc la gând și îi spun să mă urmeze în periplul banal al unei compoziții uneori superficiale, alte ori plină de sevă, poate merge, oricum nu contează, eu o să mă bucur de rezultat ceilalți vor vedea o imagine vor citi o poveste, nu au cum să vadă starea mea de incertitudine.
Încep să mă gândesc cât de mare sunt. Sunt un creator si- mi trece, a mai fost unul și lucrurile nu au fost așa cum și le- a dorit. Așa că fie și cu începutul compoziției mele? Mă tot gândesc: dacă sunt creator de ce să nu fac ceva care sa-mi placă, cred că și El s-a gandit la fel. Numai, că una este intenția, și alta este rezolvarea ei. Îmi vin în cap o mulțime de idei și nu știu la care să mă opresc. Mă amuz și îmi reamintesc de sintagma rostită de artistul Mircia Dumitrescu: „Cine are concepte nu mai are idei”. Râd în sinea mea și ca de obicei fiind un animal leneș mă voi opri la aceeași poveste. Poate de data asta o să fie mai bine. Mai bine față de ce? Un altfel ar fi corect să spun. Din nou mă gândesc pragmatic. Dacă rezolv compoziția poate o vând și iau alte materiale dupa care o să fac una mai altfel, mai ca mine.
Încerc să devin didactic și- mi spun: O formă într-un pătrat are tendința inițială de a se deforma într-un dreptunghi. Mai precis se alungește. Pentru corectare recomand o grilă de ghidaj, în cazul suprafețelor bidimensionale mari pentru a evita anamorfozarea indirectă a formei. Distanțele de vizionare în timpul lucrului trebuiesc frecvent modificate, când aproape când departe. Atunci când încep discuțiile interioare despre o compoziție „mai bine” o schimbi total altfel. Mai mare, mai mult mai în detaliu – ALTFEL!. Nu lăsa să- ți facă plăcere ce ai făcut! Renunță repede la ce- ți place și astfel noua piesă va fi mai vie mai aproape de tine. Incertitudinea și dubiul tău, te trezesc și te fac să regândești forma și suprafața altfel. Nu are rost să continui un lucru prost început, mai bine faci altă lucrare. Ea  va spune dacă ce ai gândit până atunci se leagă compozițional de cealaltă piesă. Încearcă să gândești în secvențe. Vor veni mai multe idei în cap fără să te mai străduiești să le cauți. O lucrare bună este atunci când „stă” adică nu mai poți modifica nimic la formă prin compoziție. Lasă să trecă un timp, vei vedea cu alți ochi cu altă stare atitudinea ta!
De multe ori m-am întrebat dacă e bine să teoretizezi ceea ce simți? Acum după un travaliu de un an am conștientizat că nu strică atât pentru tine cât și pentru cei din jur să ai curajul de o face. Lucruri care țin de  stare, de simțire, de o atitudine personală pot deveni criterii pentru cei care vor încerca un traseu compozițional. De multe ori sau niciodată este greu să explici ceea ce faci. Starea, angoasa, nemulțumirea sau bucuria formei devin elemente greu de lămurit în cuvinte! Poate nu întâmplător noi artiștii vizuali folosim imagini!? Chiar dacă este o întrebare retorică nu pot să afirm că nu știu ce înseamnă bine sau rău într- o imagine. Cred că ar fi mai mai plăcut să afirmi că e altfel! De multe ori, cum spunea Meșterul Aurel Nedel „mai binele este cel mai mare dușman al binelui”. Noi spunem acum „las- o așa cum a vrut artistul”. E bine? Nu e bine? Față de cine? Tu ești cel care decide! Povestea? Lucrul care descrie starea mea, atitudinea mea, angoasa sau bucuria mea. Eu îți arăt, tu vezi, care este povestea?.
După ce am plecat din atelier am mai „tras” o privire la lucrarea făcută iar acum când m- am întors mi- am adus aminte cu ce plăcere plecasem. Să vedem acum. E bine? Nu e bine? Trebuie să încep iarăși să las ceva și să continui cu altceva. Stă bine în context compozițional sau trebuie modificată?. Culoarea este acolo sau trebuie să o reiau?. Indecizia în compoziție atrage după sine stări de confuzie și de nemulțumire greu de explicat. Te uiți și te întrebi de ce nu te mulțumește? Trebuie puțin timp și mult curaj ca să o iei de la capăt. Nu te lăsa influențat de lucrurile care aparent sunt „bine”. Anulează- le și precizează direcțiile valorile, tonurile și tot ce mai știi cât mai tranșant. Nu încerca ca în fiecare compoziție să găsești altceva, toate vor veni de la sine. În urmă cu ceva ani l-am întrebat pe meșterul Traian Brădean ce înseamnă stil artistic iar el mi- a răspuns:„ ”stilul este lucrarea pe care o faci fără a te mai gândi la altcineva sau altceva, fă- o ca tine și ăla va fi stilul tău, nu încerca să mimezi altceva, toate stângăciile și neputințele tale din desen te vor caracteriza” . Frumos!
De multe ori mă gândesc că am fost un fericit pentru că am avut parte de mulți profesori și mentori în scurta mea existență de până acum: Gheorghe Tofan, Crina Călinescu, Ștefan Sevastre, Aurel Bulacu, Mihail Mănescu, Mircia Dumitrescu, Constantin Blendea, Ion Săliștenu, Vasile Grigore, Aurel Nedel, Constantin Piliuță, Traian Brădean, Florin Mitroi, Mircea Spătaru, Nicolae Alexi, Sergiu Georgescu, Nicolae Sava, Ionel Teodoreanu, Răzvan Theodorescu, Ion Bitzan, Vladimir Șetran, Nicolae Păduraru, Vladimir Zamfirescu, Zamfir Dumitrescu, Gheorghe Coclitu, Cristian Velescu, Constantin Aslam, Ruxandra Demetrescu, Ioana Beldiman, Cristian Dan Popescu. De multe ori m- am certat, alte ori am dialogat, am încercat să înțeleg și mi-am dorit sa fiu ca ei. Tot respectul!
Între bunii mei prieteni de suferință în ale compoziției nu pot să nu amitesc numele lor: Anca Boeriu, Gavril Kovacs, Iulius Ioan Apostol, Cristian Țârdel, Constantin Răzvan Caratănase, Emilia Kiss, Pantea Rareș, Costel Iacob, Sava Stoianov. De multe ori m-au încurajat de alte ori m- au pus în dificultate. Ce vreau  să spun este că ideia că vei face un demers și să- l finalizezi fără o vizualizare având alte păreri îmi pare un non sens social. Ce poate fi mai plăcut decât să vezi că și cei care- ți sunt aproape că se bucură sau se enervează ca nu ai facut cum iși doreau ei sau ai facut ceva împotriva dorinței lor. De cele mai multe ori am întors compozițiile doar pentru faptul că un prieten a descoperit cu ochi proaspeți ca nu arată bine, era altfel. Poate că este în contradicție cu ideia că fă ca tine și este bine dar de multe ori realizezi în timpul lucrului că ai obosit și practic nu mai  vezi ce trebuie să finalizezi. Nu strică să mai ai o părere proaspătă din când în când. De multe ori realizez că toate discuțiile contradictorii sunt benefice actului creator. Ai nevoie de păreri pentru simplul fapt că incertitudinile pot deveni certitudini. Indiferența fața de o imagine omoară creatorul așa că mai bine să vorbești despre ea.
Acum că am terminat, cel puțin până la etapa asta, încep să mă uit la imaginile tipărite și nu mai recunosc decât stările din timpul lucrului. Fac o analiză seacă, didactică, și mă bucur că unele lucrări au început ușor, ușor, să- mi placă. Parcă ași fi Narcis!. Te afli în poziția zidarului care așeză cărămidă peste cărămidă iar la final se uită uimit și vede un castel. Frumoasă stare!. Cred că asta înseamnă în fapt să creezi. Mulți nervi, angoase și stări confuze, dar care în final se transformă într- o poveste a unei imaginii. Te uiți și te gândești: „Dacă mă abăteam de la traseul inițial al gândirii ar fi fost la fel?”
Când lucrezi nu vezi ansamblul expozițional. Acum, lucrările se arată în toată goliciunea lor. Apar alunițele și tegumentul pătat dar și fermitatea așezării în pagină. Și uite așa începem o analiză obiectivă a ceea ce înseamnă compoziția vizuală plastică. Gândul de început este cel care ne trasează tema și ulterior subiectul. Ne întoarcem și începem să ne imaginăm cum ar fi realizate cele două în volum sau bidimensional pe o pagină de hârtie. Dar daca a-și pune un fundal sonor brutal? De ce să nu fie un spectacol, de ce să nu fie o instalație?. Grele întrebări, când te apuci de lucru. Urmează un moment de reflexie și te raportezi la spațiul care îți este destinat pentru expunere. De cele mai multe ori, spațiul este cel care- ți dictează felul de abordare conceptulă și compozițională a demersului viitor vizual.
Ce înseamnă a pagina?. Este o întrebare pe care mi- am pus-o de multe ori în ultima perioadă. Dacă ne raportăm doar la faptul că așezăm niște forme sau o formă întru-un spațiu delimitat  fie că este intr-un parc sau la planșetă îmi pare o definiție simplistă fără consistență. Aici cred că ar fi bine să spunem că începe paginarea după niște criterii, fie ele că sunt de origine istorică, afectivă personală sauu scheme învățate anterior.
De multe ori ați auzit:„ Da! E bine paginat!!. Ce înseamnă oare acest bine?. La ce se referă?. Din ce înțeleg eu ar fi cum îmi place mie ca observator. Am mai multă informație vizuală începe sa- mi placă sau nu un fel de așezare în pagină. Toate țin de cantitățile vizuale asimilate iar obiectivitatea mea ca artist întregesc tot spectrul discuției.
În concluzie, ca să paginezi nu trebuie alt ceva decât să te raportezi la criteriile de paginare executate anterior în imaginile vizualizate din istoria artelor. Cel mai bine ar fi să întrebi „Ce fel de paginație doriți?” să fie sumeriană, să fie egipteană, romană, renascentistă, barocă, impresionistă, structuralistă, fovă, pop art, postmodernă doar ca să enumer câteva din direcțiile de paginare. Fără criterii nu putem face o analiză obiectivă a unei paginări drept urmare nu avem cum să dăm calificative. În mod cert felul de a pagina definește fără drept de echivoc stilul artistului în cauză. Rețetele sunt bune ca în medicină doar că trebuiesc raportate la individ pentru că alt fel ce unuia îi este bine celuilalt s-ar putea să nu-i priască. Sunt metode de paginare europene de la stânga la dreapta cum privim imaginea împărțim suprafața în patru spații și începem să le numerotăm 1 stânga sus în continuare în dreapta 2 , jos stânga 3, dreapta 4, în partea arabă lucrurile se inversează, în partea asiatică japoneză sau chineză lucrurile iau o întorsătură diferită citim de la dreapta spre stânga și de jos în sus. După cum vedem atâte culturi atâtea feluri de paginare. De ce trebuie sa mergem pe o rețetă banală învățată? Poate din comoditate sau indolență sau intoleranță față de un viitor creator autentic. Dacă tot am lămurit ca a pagina este amprenta stilului viitor compozițional al artistului vizual să vedem mai departe ce se întâmplă cu secvența schematică 2 PROPORȚIA.
Care proporție? ar trebui să ne întrebăm. Să fie proporția de la Altamira, să fie proporția greacă, romană, egipteană. Dacă măsurătorile proporționale legate de elementele mici în comparație cu ansamblul sunt raportate le ce vedem real nu  mai gasim nici un canon. Element care prin prizma criteriilor trebuiește lămurit. Dacă eu desenez o clanță în absența ușii care nu face parte din paginare va trebui să fac o proporție relativă față de înțelegerea privitorului, nu canonică ci doar explicită. Care va să zică nu mai are nicio proporție va avea doar o dimensiune. Următoarea etapă CONSTRUCȚIA ar putea fi tradusă ca o mimare a volumului în bidimensional. Mă tot întreb cum ar fi ca un volum în lut sa fie tradus în plan. Ar fi interesant ca cei de la sculptură să facă exercițiul invers. Nu am înțeles niciodată de ce eu care lucrez cu suprafețețe plane bidimensinale să creez iluzia volumului! Dacă este o suprafață plană și plată nu e bine? De ce trebuie să mă învârt în jurul sculpturii și să vad cele 360 de imagini când de multe ori o sculptură este ajezată să o văd cu „fața”?. Înțeleg foarte bine mecanizmul dorinței ca un artist să vadă în spațiu dar dacă nu este în stare, mai poate fi artist? Și aici ajungem la întrebarea de moment: „ce este arta sau ce este artă”. Îmi pare desuet să ceri în construcție doar un volum prin prizma unor aparent criterii de multe ori prost înțelese. Din punctul meu de vedere a construi presupune o analiză atentă a unor forme fie ele că sunt plate, plane sau volumetrice. Nu are importanță iluzia ci doar consistența ductului sau al traseului compozițional care ulterior le regăsim în valorație, accente sau expresie.Chiar dacă construcția înseamnă arhitectural ridicarea unui edificiu nu cred că este cazul să o luăm ad literam ca artist vizual. Altfel nu ştiu ce ar mai însemna construcţia cromatică sau valorică tonală sau nontonală, luminiscenţă sau strălucire. Şi uite aşa ne apropiem de următoarea etapa VALOAREA. Alt criteriu greu de lămurit. Să faci un ton sau o valoare? Dacă ne referim la griurile existente sa- ar putea să descoperim că sunt multe. De ce trebuiesc doar 3 alb plus negru?. Cine a definit că valorația din punct de vedere al evaluatorului trebuiesc cele cinci trepte?. Dacă înseamnă doar o anvelopare a unei forme „bine” paginată și având o „construcție” superbă atunci m-am lămurit cu ceea ce înseamnă negru și alb. De ce o pagină albă nu ar putea fi valorată de o umbră trecătoare intr- o zi?. Dacă mă raportez doar la materia grafitului a tușului sau a carbunelui nu cred că înseamnă să valorez. Dacă îi dau valoare formei paginate , proporționate și construite genial atunci va trebui să ma gândesc de cel puțin cinci ori și să creez o iluzie. Dacă fac două valori e bine? Dacă fac 10 valori e bine? Cine decide? NU credeți că ar trebui să existe niște criterii?. Tot ce am prezentat anterior se referă la forma de comunicare și învățare respectiv evaluare așa că nu e cazul ca artiști să le punem în discuție. Ultima etapa în evaluare ar fi EXPREZIVIZAREA. Termen introdus de Domnul Prof. Univ. dr. Mihail Mănescu. Când noi învăţam de la maeştrii abecedarul meşteşugului artistic spuneam acente. Acum cred că este mai bine să foloseşti termenul de expresie prin expresivizare. Are o conotație mult mai apropiată de noi ca artiști vizuali. Aici lucrurile s-ar putea să o ia pe cărări cântând pentru că în esență orice ai face poate sau nu sa fie expresiv. Depinde de cine te vede sau cine te judecă. Un lucru care iți pare inexpresiv prietenului tău s-ar putea sa-i fie expresiv. Nici macar nu știu cum să definesc!. Poate să fie alt ceva decât realitatea să fie cu un accent mai puternic printr-o exagerare a paginării, proporțiilor, construcție, valorației care în final să creeze stilul personal? Este o întrebare. Retorică!
Când vezi lucrările înrămate, te bucuri ca un copil care vede pentru prima dată jucăria preferată. Altă stare, altă atmosferă! Ceva s-a închegat, arată finalul unei piese. Te bucuri și te întristezi pentru în curând lucrările nu o să le mai vezi timp de un an. Te gândești dacă vor fi achiziționate rămâi cu niște imagini într-un album sau o amintire plăcută a unor vremuri frumoase. Acum că am terminat mă întreb și așa cum mă întrebau unii prietenii: „De ce fac expoziția asta?”. Nu știu, posibil din orgoliu sau din dorința de vedea dacă mai pot să lucrez. Cât timp ești cum spunem noi în priză devii răutăcios cu cei din jur, mai ales cu aceia care-ți „fură” din timp. Nu mai ești atent la nmic. Uneori până și fundalul sonor din atelier nu- l mai auzi. Parcă a-și fi fost într-o transă șamanică. Văd lucrările stânse pachet și-mi imaginez cum vor fi în în expoziție. În același timp încep să vizualizez cum ar fi fost să fie altfel. Poate ar fi fost mai bine!. Cine știe!. O parte din lucrări deja nu-mi mai plac. Parcă le-aș schimba, dar demersul compozițional s-a încheiat. Te îndepărtezi pe timp ce trece, parcă ușor ai început să te răcești așa cum se răcește fierul la forjă. Nu mai ai nici-o satisfacție. Ești cumva ca o nucă găunoasă, ca un burete stors și gata să se usuce. Te gândești ce ar mai trebui făcut și realizezi că nu ți-a mai rămas decât să încerci să-ți promovezi demersul, să mai pui niște agățători, să mai vernisezi câte o lucrare și GATA!. Neputința reluării demersului te deprimă și devii din ce în ce mai  apatic. Până acum lucrările îți aparțineau și constați cât de egoist ai fost cu cei din jur. De acuma ele vor fi subiect de discuție pentru ceilalți. Poate o să placă sau poate nu!. Realizezi că piața de artă din punctul tău de vedere e la pământ și visezi la o minune, ca să mai poți trece încă odată prin stările de boemie trecute. Devii practic și treci la următoarea etapă, cea a promăvării. Compoziția albumului. Parcă te mai trezești și-ți spui că la urma urmei tot o compoziție este. Dar ce fel?. Să fie la fel cu cele văzute și verificate în timp? Să fie alt fel? Poate mai ciudat, poate fără șabloane învățate la cursuri?. Mai ai de făcut un afiș, niște cartoline, poate și o carte de vizită  cu evenimentul în cauză, dar toate nu-ți mai dau nici-o satisfacție. Începi să cobori din „turnul de fildeș” al creatorului și începi să te amesteci în mulțimea meșteșugarilor. Parcă nu mai ai identitate. Până aici tu ai decis, tu ai fost zeul, acum încep lucrările să decidă pentru tine, și nu-ți mai place. Toți avem un în noi un mic șef și bineînțeles că nu-ți mai face plăcere să fii subaltern. Te gândești că mai este o zi frumoasă, ziua vernisajului dar te întristezi repede când îți amintești din lecțiile învățate anterior că va urma o perioadă de gol afectiv, când doar o sa-ți amintești cum a fost când ai lucrat. Stări confuze și contradictorii. Probabil că asta este starea  noastră umană normală. Să fii uneori creator iar de cele mai multe ori obiectul creației. Realizezi că și tu poți greși, că poate de cele mai multe ori ar fi fost bine să-ți fi cerut iertare atât ție cât și celor din jur. La urma urmei toți suntem la fel, doar că din când în când ne simțim bine să credem că suntem mai presus de mulțime. Te calmezi și-ți spui că lasă, poate data viitoare o să fii mai atent, mai tolerant, mai simpatic poate chiar și mai altruist. Știi bine că nu va fi așa dar te amăgești ca să nu înebunești. Îți spui că ai mai căpătat o experiență, dar realizezi repede că între timp a mai trecut un an și începi repede să te reorganizezi pentru timpul puțin pe care-l mai. Starea asat, ușor, neplăcută te face să afirmi și să zici. Bun! Acum ar fi fost bine să tragem o linie și să concluzionăm ce am învățat din experiența asta?. Descoperi cu stupoare că multe din definițiile învățate sunt prost formulate. Nu neapărat rău exprimate dar parcă până acum erau doar o coajă fără conținut. Și uite așa, o iei de la capăt cu întrebările. Oare ce o fi compoziția?. Un amestec de tot ce ai învățat pentru ca anumite perioade ale lucrului să-ți facă plăcere, pentru ca ulterior după ce ai realizat lucrarea să îi lași pe ceilalți să se bucure și să te judece. Elemente pe care le organizezi după felul tău de a fi. Unele compoziții, realizezi că au fost făcute când erai nervos și atunci se îndepărtează de cele executate cu calm interior. Sunt mult mai agitat, de multe ori ies din pagină, centrele de interes se deplasează ba în stânga ba în dreapta. Stările conflictuale  le regăsești în formele de cele mai multe ori deformate, alteori confuze. Dimpotrivă, compozițiile echilibrate, centrate le regăsești în starea de calm pe care ai avut-o. Alte ori te uiți la o lucrareși nu-ți mai aduci aminte ce stare ai avut și atunci te mai uiți atent că parcă ceva este neclar. E clar! Nu aveai nici-o stare ai făcut-o mecanic ca un meseriaș care a învățat lecția și doar a repetat-o. E o lucrare cum îmi place să să zic „fără de stare!” Posibil să devinăși indiferentă față de un observator avizat. Conflictul tău interior îl regăsești repede în conflictul paginării a raportului cromatic sau cel al cantităților de plin și gol. Formele par să fie într-o polemică conflictuală, uneori vehemente și agresive față de marginea pânzei. Te întorci și începi să te gândești oare ce or fi vrut să spună maeștrii tăi legat de armonia cromatică sau armonia compozițională?. Realizezi că e un nonsens. Ce ție îți place și consideri că este armonios altuia o să-i fie pe dos. Și atunci unde găsim aceea armonie trâmbițată de-a lungul istoriei artei?. În nod cert, ce văd sau cum văd eu este total diferit de ceea ce vezi sau cum vezi tu. Așa că dacă tot dorim să discutăm despre același lucru ne trebuiesc niște criterii comune universal valabile. Convenții!!!. Și uite așa ne întoarcem la schemele compoziționale învățate. De multe ori mă amuză să văd tot felul de trasee aplicate peste niște imagini compoziționale în dorința de a explica științific cât de mult și cât de bine, după regului bine stabilite a elaborat un artist o piesă. Ar trebui să fie nebun artistul, când se apucă de lucru să-și iasă din stare și să traseze cu rigla diferite trasee pe care ulterior să le urmărească ca un cățel după ce a văzut o pisică. Starea de început ca și un actor este definitorie pentru un succes al interpretării compoziționale. Tot farmecul unei piese inedite constă în improvizația de moment a unei teme și subiect enunțate. Oricum tot ce faci s-a mai făcut. Atunci de ce să mai faci? Ideia constă într-un sclipici pe care-l aduci în tot întunericul care te înconjoară.  Poate mai trezește un interes și-l aduci pe observator mai aproape de tine. Monotonia, de multe ori armonioasă defavorizează o lucrare executată perfect după niște reguli savante. De ce să nu lași mmintea și mâna să zburde iar apoi din când în când să mai încalci niște reguli? După cum bine știm regulile sunt făcute ca să fie încălcate. Atunci eu ca artist de ce să nu le încalc?. Dacă eu creez alte reguli care și ele vor fi încălcate de ce să nu mă bucur că am fost primul?
Etapa următoare este expoziția. Aici mă opresc și-mi aduc aminte cum eram învățați de profesorul Dumitrescu să organizezi lucrările după regulile secvențiale ale unui film. Partea finală trebuia să fie un întreg compozițional mai mult scenografic decat banal vizual bidimensional static. Avea dreptate! O expoziție și o expunere compozițională bine executată înobilează tot travaliul făcut, altfel riști să faci praf tot ce ai muncit uneori o viață. Totul depinde acum de inteligența ta ca să pui în valoare atât lucrările care-ți par mai reușite cât și pe cele mai care nu-ți mai plac. În fond toate îți aparțin așa că treci la treabă și începi să faci un decupaj regizoral al unui eveniment artistic vizual. Exact ca într-o lucrare individuală unde creez iluzia unui traseu compozițional și încerc să-l oblig pe observator să-l urmeze cu privirea așa și intr-o sală de expunere, voi încerca să-i arăt direcția de vizualizare. Voi face un film. Va avea generic și final. Fericit sau nu încă nu știu. O să descoper după ce criticii sau referirile critice se vor regăsi în demersul meu. Ideia este să mă mulțumească pe mine și să nu mă îndepărtez de la traseu compozițional anunțat.Încep să-mi reamintesc etapele de elaborare a lucrărilor mele și-mi spun că am fost destul de ordonat în exprimare. În prima etapă am făcut imaginile fotografice după cele trei modele feminine. Bineânțeles că am folosit toate mijloacele și cunoștințele folosite în compoziție într-un dreptunghi. A urmat etapa când am modificat dimensiunea într-un pătrat și am realizat schițele rapide într-o suită  de 48 de imagini. Am folosit tehnica acrilului pe pânză, dimensiunea fiind de 50 x 50 cm. Etapa trei a fost mai interesantă pentru că a trebuit să realizez 20 de imagini fotografice pentru expoziția personală de la galeria „Forma” din Deva alături de bunul meu prieten Gavril Kovacs. Lucru, care m-a obligat să găsesc alte soluții compoziționale. Am folosit fundalul lucrărilor executate anterior realizând practic într-un dreptunghi un fel de autoportret. Fundalul clar personajul în mișcare. În etapa patru am reluat compozițiile cu măști personale și le-am reorganizat într-un pătrat. De această dată într-un format de 100 x 100 cm. Mult mai elaborate de multe ori păstrând aparența studiului de atelier. Am acordat o mai mare atenție formei bine definite cu dorința de finalizare uneori meșteșugărească. Odată cu etapa cinci, unde am transpus în alb și negru, folosindu-mă de tehnica gravarii în aquatinta am refolosit compozițiile din lucrările mari și am încercat sa rezolv suprafețele doar din sugestia petelor. Acum mă întreb dacă nu era mai bine să fi început cu finalul demersului. Ar fi fost mult mai expresiv!
BIBLIOGRAFIE:
ACHITEI GHEORGHE - "Frumosul dincolo de artă" - ed. Meridiane - 1988
ARNHEIM Rudolf - "Art and Visual Perception - A Psichology of the Creative Eye" - Ed. University of California Press 1974
ARNHEIM Rudolf-"Forța centrului vizual"-Editura Meridiane, București, 1995
GOMBRICH E. H. "Artă și iluzie"- Ed. Meridiane, București, 1973
GOMBRICH E. H. "Normă și formă"- Ed. Meridiane, București, 1981
HUYGHE R.: "Puterea imaginii" Ed. Meridiane, București 1971

Thoughts and Suggestions on Composition
The moment you utter it the anguish in your head has already begun: size, form – empty/full, centered/not centered, open/closed. How about the subject, the theme? Dot, line, mark, distortion, tridimensional volume, sound, etc.? Should it be the same as you did it before? Should I do it as I did it before or as he did it? How about as they did it? What should it be like? You just start thinking and asking yourself if you have the appropriate materials or even the financial means. Are you or are you not able to follow through with it and put your thoughts into action? Everything in your mind begins swirling and amalgamating, everything comes together on the same level, and then, everything comes apart up to the moment when you say ENOUGH! You finally decide to choose among a size, a surface or a volume.

The idea? The idea is only a pretext while the subject - a great subject is in the end nothing more than a huge lie. I start with the form and then see if the story can go on. I become more and more anxious and I start wondering: what if it does not come out, what if I cannot do it?  What happens if the others will say again that I want to show off or that I have something to prove with my work? What happens if I would have followed a well-known precept, one that had been successfully used in art already? What happens then?

I try not to think of the image/picture but I cannot; every image of every famous work creeps into my head and I wonder once more. What is my position? Can I do something else? There are too many questions to ponder so I come back to my previous thought and I simply tell it to stay with me in the prosaic state of a composition, whether superficial or meaningful it will all turn out all right, and it does not matter anyway, I shall enjoy the outcome, the others will see an image, will read a story… There is no way anyone can see my state of uncertainty.