5 1 2 3 4
 

 

 

Gravura între aplicativitate şi identitate

(Materialitatea în gravură / Ed. Tehnică, București, 2007)

1. Introducere

De-a lungul istoriei sale, gravura nu poate fi despărţită de tipar.
Acest lucru va aduce în discuţie pe parcursul tezei de doctorat atât interferenţele cât şi momentele individuale ale tehnicilor gravurii şi ale tiparului. Totodată, acest text se doreşte a fi un preambul al definirii tehnicilor gravurii ca gen artistic in sine.

Gravura, prin definiţie, este o tehnica de multiplicare reprezentând de fapt prima forma a tiparului. Un adevăr istoric neîndoielnic este faptul că tehnicile tradiţionale au fost inventate oricum cu rostul de a multiplica un semn grafic, imagine, literă etc. Astfel se explică de ce primele clişee tipografice sunt gravuri în lemn în care sunt săpate cu atenţie şi pricepere litere, decoruri, ilustraţii. Tot aşa se explica de ce aceste clişee, săpate cu o remarcabilă măiestrie, cu o disciplinată manualitate şi simţ artistic, sunt în egală masură şi gravuri.
Ca gen artistic al Graficii, imaginea produsă de gravură, se obţine prin imprimare după o placă pe a cărei suprafaţă a fost trasat, incizat, corodat, desenul. În ceea ce priveşte nivelul fizic al existenţei şi exprimării sale, acesta a fost, în relief, în adâncime sau plan.

Pe parcursul a şase secole, cu prezenţe din ce în ce mai proeminente, gravura a oscilat între meşteşug şi artă, fiind uneori acceptată, doar ca un domeniu ajutător. Ea a tins însă, încă din anii Renaşterii şi a izbutitit sa se instaureze ca un gen dinstict şi apreciat, servit de artişti de prestigiu, unii dintre ei dedicaţi în întregime practicării ei.
De la începuturile ei, până în renaşterea târzie, gravura a slujit în integralitate tiparul, înlocuindu-l, orice operaţiune de multiplicare a unui text şi mai cu seamă a unei imagini însemnând TIPAR. În egală măsură orice imprimare cu rost de multiplicare însemna gravură...
Dificultăţile generate de pretenţiile tot mai ridicate ale domeniulului multiplicării imaginilor, precum şi competenţele de vârf ale ramurilor sale, explică de ce unele gravuri din secolele trecute aveau două sau chiar trei semnături, respectiv ale artistului, gravorului, imprimeurului. Primul era acela care crea imaginea, executând uneori doar o schiţă sumară în desen a ceea ce urma să fie tradus prin semne grafice, linie, punct, pată, de gravorul specializat în această operaţie. Imprimeurul avea obligaţia să menţină un tiraj cât mai egal, cu imagini identice, printr-o dozare bine ştiută, a cantităţii de cerneală necesară imprimării finale...
Nu este de neglijat însă faptul că, pe lângă interesul de a multiplica operele pictate sau sculptate- scumpe şi unice- ale unor mari artişti, în exemplare- ieftine şi multe-, a mai apărut şi interesul declarat al unor pictori şi sculptori de a se exprima în această tehnică.
Fenomenul, atât de important pentru prestigiul în creştere al gravurii ca gen artistic, a debutat încă din Renaştere şi a dat prilejul unor prestiigioşi artişti consacraţi să lase posterităţii opere de artă în gravură, precum Dürer, Rembrandt, Goya...
Interesul lor pentru a produce opere proprii şi chiar a urmări întreg procesul tehnic, între proiect, gravare şi imprimare, a mai permis chiar şi inventarea unor noi genuri de gravură, eminamente artistice, prea puţin interesate de tipar: maniera neagră, maniera creion, maniera punctată, maniera zahărului, etc.
Perfecţionarea continuă şi spectaculoasă a tehnicilor ei specifice de figurare dar, mai cu seamă a tehnicilor de gravare şi imprimare, au tehnologizat tipurile fundamentale de tipar către rosturi atât de bine definite şi maturizate, încât au permis apariţia tiparului industrial.
Astfel, tipurile fundamentale de gravură, în înălţime, în adâncime şi plană au devenit tot atâtea tipuri de tipar industrial, în care principiile de activare şi de neutralizare ale unor porţiuni din placa de gravat sunt riguros identice, diferenţele fiind remarcabile la performanţele unor materiale mai noi şi mai rezistente la tiraje imense şi viteze mari de imprimare.
În zilele noastre după apariţia clişeografiei, gravura, eliberată de obligaţiile tipografice, a trezit un interes tot mai viu între artiştii plastici şi a determinat impunerea ei ca un gen distinct, cu o mare personalitate, un gen de artă majoră.
Gravorul de astazi a depăşit situţia acelui umil meşteşugar care se ocupă numai cu reproducerea unor opere ale altor maeştri şi este el însuşi un artist consacrat şi admirat, pe deplin recunoscut în pretenţioasa breaslă a artelor frumoase.
De altfel, încă de aproape două sute de ani, în marile centre artistice europene, trei erau surorile nobile ale artelor plastice: pictura, sculptura şi gravura...
Mulţi dintre gravorii de azi au devenit maeştri care îşi încredinţează placa de gravat unor meşteri cu priceperi valoroase, pentru delicata operaţiune de imprimare. Artiştii gravori ai epocii moderne şi-au ridicat specializarea către domenii foarte stricte, precum gravor în lemn, gravor în metal etc

Reperele istorice ale domeniului, pot fi astfel marcate, chiar cu toate dificultăţile provocate de condiţia incertă a gravurii faţă de meşteşugul tiparului.
Adevărul cel mai importrant însă este acela că, în măsura în care civilizaţia nu poate fi imaginată fără aportul tiparului, acesta, tiparul, cu toate genurile lui specifice, nu ar fi existat fără gravură...
Aceasta nu este o simplă teorie “pro domo sua” ci o solidă legitimare a gravurii nu numai între artele tradiţionale ci şi între acele tehnici care au construit pilonii civilizaţiei prin imagine...