Page 11 - dosar presa 2012 stoiciu 2

importantă miză tehnologică, au fost executate „la vedere” cu asistența și ajutorul participanților.
În consecință, tema seducției fragmentului, sub aspect estetic, a devenit o temă de studiu iar tema
tehnicilor aquatinta a devenit, la rându-i, mai interesantă, s-a reimpus ca o variantă credibilă în
gravura românească modernă și a căpătat un teren incitant pentru alte posibilități tehnologice.
Chiar dacă ar mai fi numeroase aspecte de subliniat, punctarea acestor trei dimensiuni ale
demonstrației la care ne-am referit, nu au scăpat din vedere atributele contributive ale performanței
de o
zi:
„O lucrare, o expoziție, o zi” a colegului Florin Stoiciu.

Prof. univ. dr. Mihail Mănescu
10 martie 2011
MASTERAT - DOCTORAT,
Universitatea Națională de Arte din București,

Lunga tradiție a literaturii artistice ne învață că la început a fost manualul: rețetar sau
erminie, era menit să ofere sfaturi și să livreze soluții tehnice ori iconografice. Pe scurt, era o „carte
de învățătură“ adresată în primul rând ucenicului, care avea astfel acces la „secretele“ meseriei.
Mai târziu, când meșterul a devenit artist și a început să rivalizeze cu poetul, au apărut tratatele,
în care componenta teoretică și dimensiunea reflexivă articulau o meditație pe marginea activității
artistice. Arta devenea astfel „cosa mentale“.
Dintr-o altă perspectivă, această remarcabilă transformare poate fi citită și ca trecere de
la „tăcere“ la locvacitate: artistul nu mai este „mut“ și devine convingător nu doar prin imaginile
pe care le produce, ci și prin cuvintele pe care le folosește, adesea cu aceeași virtuozitate cu care
mânuiește penelul ori dalta.
Iată de ce André Lhote afirma că „pictorii sunt foarte vorbăreţi”, consacrând trecerea „de
la paletă la masa de scris”. Și se justifica astfel: „cel mai modest ca şi cel mai glorios mânuitor al
penelului nu poate rezista tentaţiei de a-şi expune intenţiile primului vizitator binevoitor, de a-şi
explica particularităţile tehnicii sau concepţia despre artă”. Subtil, Lhote adăuga: „Printre pictori
sunt însă și taciturni, rezervaţi şi timizi. Aceştia din urmă, în lipsa auditoriului, îşi incredinţează
frământările sau ambiţiile hârtiei”
Aşadar, cuvântul ar fi insoţitorul obligatoriu al imaginii, explicaţia oferită de limbajul
discursiv devenind apanajul/privilegiul artistului conştient de (noua) lui demnitate: după ce s-a
eliberat de condiţia inferioară a „artelor mecanice”, meşterul-artizan a devenit artist: acesta din
urmă a renunţat apoi la condiţia de slujitor al academiei, pentru a se dedica vocaţiei: atunci pătrunde
in universul rarefiat al artei eliberate de reguli şi, renunţând la meseria de pictor, devine artist .
Am făcut acest mic curs pentru a introduce o carte ce constituie, în ambianța noastră
culturală, o fericită excepție. « Tehnici și maniere în gravură », volumul datorat lui Florin Stoiciu,
nu reprezintă nici un manual, nici un tratat. Iar autorul nu este nici timid, nici taciturn. Dar cartea
sa este cu adevărat o „carte de învățătură” rod al unui artist pasionat (unii ar spune obsedat) de
secretele și virtuozitățile gravurii, pe care o practică nu doar cu o remarcabilă știință a meșteșugului,
ci și (mai ales) cu originalitatea talentului său.
Cartea este, pe de altă parte, rezultatul unei vocații pedagogice: profesor la Universitatea
Națională de Artă din București, Florin Stoiciu este un demn urmaș al artiștilor dascăli care au
înțeles să impună, în spațiul academiei artistice autohtone, gravură ca o disciplină privilegiată,
egală în drepturi cu pictura și sculptura. Într-un fel, istoria gravurii în arta românească modernă
este consonantă cu istoria învățământului artistic modern de la noi : o tradiție venerabilă care
obligă și pe care Florin Stoiciu o onorează cu devotament și cu succes. O demonstrează numărul

11