Page 281 - dosar presa 2012 stoiciu 2

Corneliu Baba, ilustraţiile romanului Mitrea Cocor, de Mihail Sadoveanu , Iosif Cova- ”Înainte, lupta continuă!” și Vasile Kazar ”Preluarea puterii”.
Pag. 125- 131.
Capitolul al IV-lea intitulat ”Reconsiderarea graficii militante românești” este un capitol amplu construit pe două mari subcapitole: 1.
Afișul, ilustrația de carte, caricatura, gravura și 2. Arta românească după 1960 și contextul est- european. Autorul pornește de la premisa că ”nu
toate genurile graficii au fost implicate în mod egal în realizarea unor finalități având rol militant. Astfel el afirmă că dacă afișul sau desenul de presă,
caricaturii sau ilustrației de carte li se pot atribui, în diferite grade, astfel de țeluri, în schimb gravura este socotită mai puțin eficientă în acest sens.
Însă ea poate deveni extrem de eficientă atunci când este reprodusă într- o publicație de mare tiraj. Formele graficii care intră în contact cu un public
larg și care pot transmite cu promtitudine mesaje sunt, evident, mult mai eficiente pentru realizarea unor sarcini militante.” Pag. 133.
Vorbind despre retorică în grafica noastră postbelică Aurel Bulacu identifică două tipuri extreme de retorică vizuală: 1. Cea care derivă
din ideologia marxist- leninistă și care, adeseori, nu este decât retorică goală și 2. Grafica militantă aflată în afara sferei de influență a politicului, care
are rezultate variabile din punct de vedere estetic, dar care nu poate fi criticabilă din punct de vedere al opțiunii ideologice. Clasificarea unui număr
impresionat de artiști, în lipsa relativă a unor publicații de specialitate, care fac obiectul analizei acestei teze de doctorat este benefică atât pentru
artiștii aflați la început de drum cât și a celor cu o experiență bogată în artele graficii.
Tipurile de raportări din cel de- al doilea subcapitol ”Arta românească după 1960 și contextul est- european” realizate de cercetătoarea
Magda Cârneci oferă posibilitatea construcției unei grile de lectură a fenomenului cultural din acea epocă Astfel în România comunistă, cultura
momentului se poate defini prin: 1. Raportarea la puterea politică; 2. Raportarea (mai ales) la: a. Tradiția proprie, b. Mentalitatea socio- culturală
proprie, c. Evoluția internațională, d. Libertatea individuală. Aceste raportări creează liantul necesar unor analize în profunzime a artelor grafice din
această perioadă tulbure. În subcapitolul 4.2.1 ”Elemente specifice revoluției graficii după 1960”, autorul menționează la pag. 171: ”Este momentul
când școlile superioare de artă formează anual serii de graficieni cu un nivel de pregătire ridicat. Pe de altă parte însă, numărul mare de artiști cu
orientări stilistice diverse face mult mai dificilă sistematizarea teritoriului graficii”. Filonul expresionist, deja tradițional se regăsește și în ultimile
trei decenii de comunism. Alături de expresionism, putem urmări și ale orientări apropiate de suprarealism sau de curente și orientări posbelice,
descoperite în acest moment când deschiderea către Occident era incomparabil mai largă decât în anii ”50. Concluzia firească după lectura acestui
capitol ne îndreptățește să afirmăm că bogata documentare și exemplificările coerente sistematice aduc o contribuție remarcabilă în clarificarea
militantismului în artele grafice românești.
Exemplele personale ale autorului acentueaza în subcapitolul 4.2.2. ”Fenomenul recuperării” importanța momentului de după anii 1960
prin reluarea treptată a legăturilor cu arta contemporană occidentală, cu tradițiile noastre interbelice, inclusiv cu cele de avangardă, precum și cu arta
modernă a primei jumătăți de secol al XX – lea. În concluzie autorul afirmă: ”Comparând sfârșitul anilor ”60, dominați de orientarea către abstracție
inspirată de arta europeană posbelică, în multiplele ei variații stilistice, cu anii ”70, se poate afirma că aceștia, mai degrabă, sunt caracterizați de ”o
ideologie artistică experimentalisă, dezvoltând și sintetizând împrumuturi stilistice venind dinspre neoavangardele occidentale ale anilor ”60- 70” ”.
pag. 184
Odată cu subcapitolul 4.2.4. ”Monitorizarea artei în perioada întunecatului deceniu și în epoca de aur. O comparație”, Aurel Bulacu
ne readuce în memorie perioada cultului personalității din anii cei mai duri ai dictaturii comuniste din România. Comparația între anii 1955 și
1978 este caracterizată mai degrabă prin asemănări decât prin deosebiri: temele mărețe devin temele cu o tematică oarecum selectivă iar realizarea
artistică nu mai era caracterizată ca un înalt nivel de măestrie în 1955 ci multă măiestrie artistică în 1978. Dorința artiștilor români de sincronizare
cu evoluția firească a artei internațională se întâlnește cu persistența ideilor și formelor tributare dogmatismului de tip stanilist, susținute de factorul
politic.
Lumea artistică prin polarizarea celor care sunt aserviți puterii și cei care evită să-și aducă sau să-și mai aducă tributul pentru putere este
prezentată în subcapitolul 4.2.5. ”Aspecte generale ale graficii românești în perioada 1960- 1989.
Subcapitolele 4.2.6 ”Privire generală asupra genurile graficii” și 4.2.7. ”Postmodernismul și generația ”80” se ocupă cu o prezentare a
artiștilor care au contribuit la așezarea atât din punct de vedere tehnic cât și conceptual pe făgașul normal al artelor grafice.
În subcapitolul 4.2.8 ”Despre retorism și eficiență în ultimele decenii ale comunismul” doctorandul se folosește de studiul profesorului
Mihail Mănescu ”retorică și candoare” identificând în sprijinului argumentului său din teză; retorica insistentă care se referă la soluțiile adoptate
pentru satisfacerea comenzilor și eficiența dobândită de graficieni în serviciile comandate concluzionând: ”efectul retoric este dependent de temă,
dar și eficiența este posibilă doar dacă este slujită cu mijloace de expresie adecvate. Subordonat fiind pretențiilor comanditarului sau eliberat de
ele, decisivă rămâne opțiunea artistului. Însăși sinceritatea artistului, neângrădit de subiecte sau teme comandate, poate deveni un act de retorism
și poate servi eficient mesajul. Pag. 197”. Tot aici găsim enumerate tipurile de manevre retorice ca tehnici de expresivizare: manevrări cu cadrul,
orchestrarea raporturilor de culoare și valoare, deformarea, acentuarea sau anularea unor detalii ale formelor figurate, operațiuni de sinteză
către forme fundamentale, regia luminii. Aceste manevre retorice pot fi descifrate în toate genurile graficii de după 1960 cu deosebire la artiștii
reprezentativi ai momentului.
Sistematizarea în domeniul artelor grafice din această perioadă, autorul o realizează în subcapitolul 4.2.9 ”Mitologii personale” astfel: 1.
Cei mai în vârstă care ilustrează anii ”50, 2. Graficienii care se formaseră în plin realism socialist și 3. Graficienii care nu mai au nicio legătură directă
cu obsedantul deceniu, formându- se și debutând în anii ”60, ”70, sau ”80. În continuare în sprijinul acestei sistematizări prezintă câteva studii de
caz: Vasile Kazar, Octav Grigorescu, Geta Brătescu, Ion Bitzan, Marcel Chirnoagă, Paul Erdos.
Capitolul al V- lea „Tehnici specifice de subliniere expresivă a mesajului în grafica militantă” este o continuare firească a subcapitolului
4.2.8. prezentând detailat tehnicile de manevre retorice ca tehnici de expresivizare. Autorul prezintă gradual treptele elementelor de limbaj plastic
astfel: A- agrementare, B- ținuta explicativă, C- funcția evocatoare, D- grafica de tip comentariu plastic. În continuare Aurel Bulacu ne face o scurtă
introducere în istoria învățământului superior de artă din București prezentând mai multe personalități care au marcat dezvoltarea graficii românești
din secolul al XX- lea. Astfel sunt amintite nume ca: Simion Iuca, Gabriel Popescu, Iosif Molnar, Vasile Kazar și Octav Grigorescu. Notele critice
semnate de Ioana Vlasiu, Amelia Pavel, Ibrahima Keita, Vasile Drăguț aduc în discuție aspectele militante din operele mai multor artiști graficieni
printre care: Octav Grigorescu, Gheorghe Ivancenco, Vasile Kazar, Marcel Chirnoagă, Ion Panaitescu, T. Nicorescu, Iulian Olariu, Ala Jalea Popa sau
Harry Guttman.
Subcapitolul 5.1. „Dosar critic, extras din revista Arta, privind genurile graficii care au servit în mod predilect scopurilor militante”,
contribuie pe deplin chiar dacă constituie o serie de sondaje, la clarificarea temei de doctorat urmărind revista U.A.P. care a reflectat consecvent
evoluția graficii românești din epocă.
Ultimul capitol este cel de-al VI- lea intitulat „Reconturarea, nuanțarea și impunerea conceptului de mesaj în grafică”. Notele personale
din activitatea bogată artistică în artele vizuale ne este prezentată pe larg în cele trei subcapitole intitulate astfel: 6.1. „Manevre specifice de natură
retorică asupra atributelor fundamentale ale imaginii plastice într- o expoziție personală”, 6.2. „O expoziție Aurel Bulacu- Muzeul de Artă Craiova,
mai- iunie 2005, 6.3. „O selecție din lucrările autorului”
Odată cu Concluzii și Bibliografia atent selectată cu un număr de 93 de titluri se încheie această teză de doctorat intitulată ”Legitimarea
graficii militante între retorism și eficiență” a domnului Profesor Aurel Bulacu.
În concluzie, ne aflăm în fața unei excelente lucrări de doctorat care întrunește toate calitățile de ordin științific, stilistic și, nu în ultimul

281